Tăvălug vine peste tine. Se rostogolește în tachinări și glume ironice gustate ca și picanterie doar de papilele voastre gustative. Se oglindește în privirile pătrunzătoare, dar clare ca și cerul senin care se face una cu suprafața apei de munte… în care ai intra ca să stingi patosul întâlnirii.
Zăbovești în marea de albastru și deși nu ști să înoți te simți în siguranță. Tot ceea ce exprimă ochii prin valurile de căldură care îți asigură plutirea, tu simți că îți este suficient ca să rămâi în neantul de albastru.
Deși debordezi de simțire și tot ceea ce-ți curge prin vene e doar energie vie și chimie imposibil de conținut în paharele Berzelius, ești uimită de legăturile de atomi care și-au dat mâna și au creat congruențe monovalente…. Da, da… e simetrie și e chimie. Plutește în aer, sufocă pe ceilalți și te încarcă atât de puternic, încă sistemul solar și-ar putea schimba traiectoria întâlnindu-ți energia.
Și pentru că am pomenit de soare, totul a început ca o mângâiere ușoară de primăvară și s-a continuat cu nesațul zilelor toride de vară, unde zăpușeala îți tăie respirația…
În toropeala căldurii degajate te pierzi printre simțuri și te încarci cu dorință. E energie, e chimie, e o lecție de simțire la care tu ești cea mai implicată elevă.
N-am fost nicicând o fină cunoscătoare a faunei și nici cu timpul nu m-am transformat într-o împătimită a regnului animal sau al cel al insectelor… pentru că spre rușinea mea nu știu dacă insectele fac parte din regnul animal sau au o gașcă a lor catalogată diferit… dar tocmai pentru că nu dețin aceste informații o să aleg să vă vorbesc doar de fluturi. Fluturii de noiembrie.
Apar doar în stoluri și vin năvală, fără a-i anticipa și fără a realiza direcția din care s-au pornit.
Pun stăpânire pe întreg “tine” și nu țin cont că sunt musafiri poftiți sau nepoftiți. Se culcușesc în stomac, fâlfâie puternic din aripi și îți zădărnicesc orice plan de a rămâne conectat la rațional. Ba mai mult, sunt așa de descurcăreți că după ce-și găsesc locul, fac ei ce fac și aduc și irizații de fiori, astfel încât prezența lor să nu poate fi ignorată.
Dar nu ai cum să ignori așa prezențe cotropitoare. Pun stăpânire pe întreaga ființa, îți curmă respirația pentru câteva secunde și apoi te lasă amețit ca și când au făcut dansul ielelor în jurul tău.
Este un sentiment sublim, pe care nu te aștepți să-l trăiești când natura se pregătește de hibernare, când totul în jur amorțește în așteptarea iernii. Doar tu ești mai viu ca oricând, încercând să-i disciplinezi pe micii cotropitori, hrănindu-te totodată din fericirea pe care o aduc cu ei.
Lasă fluturii să te viziteze indiferent de anotimp! Asigură-te că ai sufletul deschis pentru zarva lor!
Îmi doresc să scriu și să vă împărtășesc impresii după prima zi la experiența “Jazz in the park”, care a fulminat cu concertul lui Asaf Avidan, dar mă paralizează soarele lui Septembrie.
Încă de la primele clipe ale dimineții, primele mele clipe, după un mers la culcare târziu… deci dupa ora 09:00, în spatele draperiilor se vedea un soare mijind dinspre pădure. Am deschis geamul și m-a lovit un aer rece, de toamnă, ascuns de razele jucăușe.
Am amânat cât se poate de mult întâlnirea cu răcoarea, astfel că în momentul în care m-am hotărât să explorez temperatura cu o vizită în grădină, am dat nas în nas cu soarele lui Septembrie, puternic și înflăcărat, doriind să-mi amintească că vara n-a trecut de mult.
Și cum stau și fac fotosinteza -cum îmi place să spun la momentele în care nu fac altceva decât să zac în soare, contopită cu natura- rememorez experiența de ieri din Parcul Etnografic “Romulus Vuia.
Încă de joi, 1 Septembrie, Muzeul Etnografic și-a deschis porțiile evenimentului “Jazz in the park”, dar fie că nu mi-am făcut curaj din cauza ploii neîncetate de vineri, fie a activitățiile neterminate de joi, am ajuns abia ieri, 3 Septembrie.
O împletire armoniasă între locație – un muzeu al satului și activitățiile orânduite parcă înadins să creeze cadrul feeric al festivalului. Nimic nu părea întâmplător așezat, totul era într-un sincron perfect între cerere și ofertă.
Carul din lemn, lângă care poposeau pline până la refuz coșuri cu mere pârguite și gustoase.
Inițiativă Medlife: Servește un măr!Când ți se oferă, ia!
Mesele și scaunele din fier forjat împrăștiate sub livezile de meri, meri ai căror crengi erau decorate cu beculețe – numai bune la sporirea idilicului la lăsarea nopții.
Ia un loc!La venirea serii, copacii strălucesc!
Hamacele atârnânde între copaci vânjoși și umbroși, șezlonguri și pufuri împrăștiate în iarbă – cât să te îmbie la odihnă.
Șezlonguri, hamace… relaxareRelaxare… când noaptea vine…
Forfotă și voie bună, mirosuri de mâncăruri la ceau și sunete de muzică pentru suflet.
Cerul semnează feericul!
Ca și când muzeul satului se însuflețise în 2022 cu oameni și obiceiuri contemporane, dar zugrăvite în patina atemporală.
Toate astea le-am trăit cu intensitatea senzației în care te transpune locația și a sunetelor de jazz care însoțeau călatoria în peisajul feeric. Experiența a fost desăvârșită prin concertul lui Asaf Avidan. Pielea de găina a foat haina mea pe tot parcurul celor 2 ore de încântare și călatorie mistică prin care m-au transpus cântecele sale. Cu toate sanșele de a fi lipsită de fairplay, trebuie să recunosc că n-am întâlnit până în prezent un artist care să se ridice la acelaș rang. Un amalgam de trăiri, nuanțe, tonuri ale vocii, improvizație și mișcare scenică care m-au făcut să simt cât pentru toți anii vieții mele.
Asaf Adivan! Chapeau bas!
Și pentru a nu da vina pe un început de insolație – datorita soarelui sub care mă încălzesc- o să vă las cu atât pentru moment.
O să revin cu “Jazz in the park“, fiindcă sunt atâtea de spus.
Am ieșit în grădină, m-am așezat pe un scaun și am privit spre pădure.
Cum se conturau copacii verzi, semeți în depărtare vedeam picături miniscule de ploaie in aer, cum coboară și ating frunzele coapte. Vedeam cum plouă, dar nu auzeam și nici nu simțeam. Și cum tot căutam să mă dezmeticesc dacă mi se pare ori am lentile ochelarilor murdari, i-am auzit… Picurii își croiau drum prin văzduh și se loveau de obiectele din jur. Ploaia, deși cu stropi mici se auzea cum pune stăpânire peste tot. Acoperișurile caselor o primeau cu încântare, căci în întâlnirea lor se nășteau notele muzicale… am închis ochii și ascultând sunetele din jur am putut să urmăresc traiectoria ploii:
…vine pe acoperișul de tablă, în clinchet metalic, se rostogolește pe burlane și își încheie apoteotic coborârea cu un “Pic” strașnic – plămădit de distanța dintre burlan și pământ;
…coboară și mângâie frunzele tuturor plantelor și copacilor întâlniți în cale și ești martor auditiv la atingerea delicată, întreruptă doar de frunzele mai hapsâne care își fac căuș să rețină picurii, apoi din cauza greutății, îi eliberează cu un “Pic” gălăgios;
…dansează în sincronuri de ele știute, căci le auzi doar aritmic lovindu-se de obiectele înconjurătoare; “Piic, pic, piiiic” Astfel cu ochii închiși poți ghici lemnul gardului care înconjoară grădină, plasticul acoperișului de la umbrelă, care până deunăzi te apăra de soare și te întrerupi din ascultat când întâlnești zgomot de activități umane.
Sunt vecinii care nu sunt interesați de simfonia naturii în ploaie.
Pornesc motoarele, se adăpoatesc după zgomotul ușilor de mașină trântite și pleacă.
Eu rămân, spectator al aceluiași eveniment, doar mă retrag din primul rând, căci picurii s-au așezat mult prea comfortabil pe halatul ce l-am avut păvază.
Cică timpul stă în loc când îl petreci după pofta inimii și în compania prielnică. Zic “cică” pentru că deși timpul pare că se oprește în loc și clipa că se dilată, efemeritatea momentului rămâne suspendată cât între un flururat de gene și o gură de aer proaspăt.
Aer proaspăt intra pe geamul larg deschis, iar vântul care până mai devreme mă spulbera cu puterea sa, acum nu se mai simțea. Era o căldură și o familiaritate a clipei încât nu părea să fie nimic care să perturbe sacralitatea momentului.
Peisajul se desfășura agale de-a stânga și de-a dreapta noastră, iar ochii lacomi căutau să se desfate cu natura în forma ei pură, să se hrănească cu miresmele care trimiteau la copilărie și care clădeau puncte comune în orizontul extins.
Se recunoșteau povești, se depănau amintiri și pentru fiecare element care compunea universul înconjurător exista un nou început. Începutul conturat între o fluturare de gene și o respirație.
Vi s-a întâmplat să vă fie dor de cineva, chiar dacă v-ați întâlnit/văzut cu persoana respectivă?
Mă refer la acel dor născut din dorința de a fi lângă aceea persoană, de a vorbi și de a fi doar canalizat și focusat pe acea ființă?
Poate că este greu de transpus în cuvinte, cu atât mai dificil de a fi înțeles, dar sentimentul care apare egoist este că nu ai avut suficient timp să te bucuri de celălalt. E ca și când deși ți-este extrem de poftă de cireșe, stai cu castronul plin în brațe și aștepți să rămâi singur să le înfuleci, de groaza de a nu fi văzut că scuipi sâmburii de față cu alții.
Poate că ați mâncat împreună, poate chiar că ați avut răgazul să parcurgeți drumul înspre și dinspre masă împreună, dar cu toate astea poți simți că nu a fost suficient timp. Sau poate nu timp, ci exclusivitate. Acele momente de împreună nu erau doar pentru voi și atât… și tocmai de aceea nefiind doar timpul vostru, s-a instalat dorința de posesie unitară.
Posesia nejustificată și imposibil de argumentat la nivel contextual, dar percepută la nivel senzorial.
Poate că era doar soarele de vină, dat fiindcă mergeam unul lângă altul și simțeam între noi un câmp de energie vibrând, o senzație care mă încânta maxim și mă provoca să vin mai aproape și să caut adăpost umbrei făcută de ființa ta.
Dar am continuat să pășesc, să mă încarc cu energia solară și cea înconjurătoare și să realizez că poate să-ți fie dor și când ești lânga El/Ea.
Diferit de alte dimineți, mi-am început ziuă cu o întrebare – pe care deși am crezut inițial că este doar o întrebare cu răspuns inclus, am descoperit ulterior că mă trimite în introspecție și îmi amintește că orice zi pe care o avem este un dar și ar trebui să-l exploatăm corespunzător.
Astfel, “ Tu, de ce te trezești dimineața?”
Într-o lume în care n-aș mai avea griji și responsabilități, adică un job cu un program fix- deși cică el flexibil- m-aș trezi că să zâmbesc soarelui, să mă încarc cu energia mamei Pământ și să încerc să descopăr ce minunății stau disponibile la orizont, astfel încât să le pot atinge, să le pot însuși și să mă pot umple de cunoaștere și împlinire.
Mă trezesc pentru că este un dar, iar eu ca un copil lacom și egoist vreau să mă bucur din plin de fiecare cadou primit. Chiar dacă nu știu ce-mi rezervă această nouă dimineață, orice experiența se va adauga în tolba de pățanii care îmi servesc ca bagaj emoțional, spiritual.
Mă trezesc pentru că vreau să profit de timpul acordat ca să plec în căutarea fericirii…fericirea unei piersici zemoase care ți se prelinge pe față când o savurezi, fericirea atingerii degețelelor de copil, care căută dezmierdare atunci când dă de greu, fericirea din razele soarelui când îți mângâie pielea, fericirea de a mai avea o zi pentru a-l căuta pe el, sufletul pereche.
Și de ce nu? Mă trezesc pentru că, așa cum bine creiona un înțelept, “viața este un fel de poveste, un roman, o povestire, cu incipitul gata scris, familia și locul în care luam naștere sunt date de autor iar restul poveștii ajungem să îl scriem in fiecare zi a vieții noastre.”
… Și ar fi păcat să nu ne scriem singuri povestea, atât timp cât creionul este în mâna noastră, nu?
E vorba romanului…sau o fi vorba si altor neamuri, dar cert este ca nu e bine sa pleci la drum nemancat.
Dealurile in care trecerea vremii a sapat forme geometrice indraznete, sunt felii de cozonac din care esti invitat cu pofta sa tai si tu o felie.
Salivandla cozonaci pufosiDealuri cu glazura de ousi miere
Campiile stralucind cu roua, dar care se profileaza inca verzi la orizont sunt felii tartinabile pe care s-a odihnit untul, iar mararul a cazut in ploaie, cat sa te lase sa mai descoperi petice de unt – pamant plin de roua, unde iarba a disparut.
Felii tartinabile cu unt si marar
Copacii inalti, aproape goliti de frunze sunt niste baghete subtiri in adierea aburului -vantului- din cuptorul din care sunt scoase. Ai optiuni multiple – cu condimente asortate: unde mai sunt frunze verzi – baghete cu oregano, cei cu frunze galbene – baghete cu maia si malai, iar cei golasi, doar franzele simple, suple si imbietoare.
Bagheta cu maia si malai sau simpla?Franzele pe fond de cozonaci pufosi
Privesc pe geam si as manca din toate, ba chiar mi-as pune si la pachet, dar nu inainte de a-mi turna o cafea cu multa spuma de lapte – culeasa din norii pufosi si albi.
Spuma de lapte cu scortisoara
Si daca ati reusit sa nu fugiti la frigider sa va bucurati de micul dejun, sper macar ca v-am facut pofta de a explora imprejurimile – in zile libere ce vor urma…
p.s. Pozele sunt facute din masina, din graba de a captura cu ochiul, ceea ce papilele gustative salivau deja la nivel spiritual… astfel scuzati calitatea. (cu exceptie, p.s.2)
Ahh… nuu, n-am ales drumul exodului si nu m-am imbarcat la bordul unui avion catre tarile calde, ca sa spun ca m-am urcat pe timp de iarna in Romania, si la interval de cateva ore, am coborat pe meleaguri exotice…
Am urmat doar rutina unei zile de luni – in care am luat drumul muncii in vehiculul din dotare. Gheata si aerul rece al diminetii au fost cele care mi-au amintit ca zapada nu e departe, ba intr-atat de aproape, incat parca auzeam clinchet de clopotei si glasuri de colindatori.
Firele de iarba paralizate sub roua inghetata si copacii stingheri si absenti mi-au fost calauze printre betoanele reci si asfaltul lucios cat sa-ti faca soarele aparitia si sa cucereasca orizontul privitorului.
Abia atunci, peisajul s-a schimbat.
Firele de iarba – desi inghetate- purtau semete hainele de gheata si straluceau in razele diminetii ca diamantele.
Copacii se mandreau cu nemiscarea nefireasca… semeti se profilau in soare si transmiteau umbrele bietelor frunze paralizate pe suprafata drumului.
Luciul asfaltului isi schimbase si el culoarea, radiind sub reflexiile razelor de soare.
Starea de spirit s-a schimbat si ea, iar dorinta de a duce soarele in activitatea care avea sa se profileze- a incoltit.
Fara sa se increada in statornicia mea, ilustrul astra a urmarit calatoria si mi-a orbit orizontul cu ale sale raze, asigurandu-se ca nu il las sa-mi scape din suflet.
Si cum siretul e trecut prin ani lumina de dainuire – aka experinta cat cuprinde – s-a asigurat ca nu se da uitat, in momentul in care intorcandu-ma spre casa, se profila in oglinda retrovizoare.
Il simteam cum zambeste smechereste si ma admonesteaza jucaus, amintindu-mi ca el a fost cel care mi-a creionat un tablou de poveste dimineata si tot el este cel care ma trimite catre casa cu apusul in suflet?
Si desi cumatra luna cauta sa-si gaseasca loc pe cer, maiestrul nu s-a dat plecat fara un apus de poveste…
P.S. Nu am reusit sa cuprind in imagini statice -aka poze- imaginile descrise – pe principiul “don’ttext (make photos) and drive” , dar sper ca imaginatia fiecaruia a reusit sa creioneze tablourile pe care natura mi le-a aratat astazi.
dontstopgoforit 