Unul inainte, unul inapoi…

Orice inceput de drum, indiferent de unde il incepi sau de la ce varsta iei aceasta decizie… e dificil.

Si asta pentru ca in momentul in care pornesti pe o alta traiectorie preferi sa nu lasi nimic in urma, preferi sa mergi mai departe, impacat cu trecutul, cazut la pace cu ceea ce s-a intamplat pana in clipa in care a aparut „turning point-ul”. In niciun caz nu-ti doresti, sau cel putin eu, nu urmaresc a nu ma desprinde de ceea ce s-a intamplat. As fii vrut sa las totul acolo, unde a fost- fara regrete si chiar cu impacarea sufleteasca ca „that was all” si sa continui periplul prin viata fara sa ma gandesc ca bagajul trecutului e dupa mine, asteptandu-ma rabdator sa ma opresc din calatorie si sa-i dau voie sa-si reia respiratia in ritmul prezentului meu.

Poate ca acesta pe care il impartasesc acum e un gand egoist, tocmai pentru ca nu e bine sa fugi de trecut, sa te ascunzi in spatele noilor oportunitati, ci ar trebui sa-ti asumi tot ceea ce ti s-a derulat pe firul crescator al vietii si sa-ti continui numaratoarea evenimentelor din prezent plus viitor pe aceeasi ciorna pe care ai oglindit si trecutul.

Cred ca fara sa vreau, m-am indepartat de ceea ce voiam sa subliniez in primul rand.Nu e vorba ca fug. Nu e vorba de o lasitate in situatia prezenta, e doar un gand care imi spune ca viitorul era mai lin, daca stiam ca nu las nimic in urma…desi poate ca ar trebui sa vad lucrurile altfel…asa cum ai zis si tu, vinovatule de situatia prezenta, e un  nou inceput, si ca oricare nou inceput, tiipc noua, porneste cu un timp departe unul de celalalt… ca o provocare… o sfidare a distantei si a timpului…

„Always”… are you there for me?

„You are the one”… are you meant to be the one for me?

„I am here for you”… how can be become friends with time?

„Time flies”… how can we use the distance in our benefit?

e scris in stele?!

Astrele prevesteau pentru luna in curs o perioada agitata, condimentata cu stres din plin…iar cum eu nu puteau sa rearanjez pozitia planetelor care se incapatanau sa reflecte astfel de lucruri, m-am mulat pe deplin pe formatul prevazut…asa ca uite-ma  aici !

Still alive and kicking… ca doar drac mort, n-a  vazut nimeri, right? Numai ca indestulata de stres sau better said de o preocupare perpetuua … si asta pentru ca nu ma gandeam la momentul in care “am citit” in stele ca stresul se poatre traduce prin “tormentul “interior, prin asaltarile de atentie care imi sunt solicitate si pe care, daca inainte cu drag le facem fata, acum ma simt atacata, reticienta si deloc colaboratoare cu cei care vor sa se inconjoare de persoana mea…  de ce acum mai mult ca oricand nu-mi doresc  sa las o amprenta, de ce acum mai mult ca oricand nu vreau sa descopar ca pretuiesc ceva pentru cineva sau ca reprezint un om caruia i se va simti lipsa… de ce nu vreau sa constientizez aportul adus existentei celorlati… de ce refuz sa vad ca prieteniile  cantaresc mai mult decat km care ne vor desparti convertiti in masa neta?

Doar fiindca sunt pe punctul de a intorce  fila si de a incepe sa astern in lumina altor evenimente  banalitatea actiunilor cu care urmeaza sa ma inconjor?

Doar pentru ca se incheie un alt capitol din cartea vietii mele ?

Doar fiindca ma gandesc ca doare mai putin daca privesc totul cu indiferenta?

Constiinta vorbeste?!

Ce fac cu viata mea?

Pe coala alba din fata mea se rostogoleste aceasta intrebare, care disipa orice eventual raspuns pe care l-as avea, orice explicatie pe care incerc sa mi-o aduc in propria aparare, in noianul de fapte pe care cu repeziciune le bifez ca realitate, da ‘ pe care cu greu le identific dupa ca fiind opera mea.

Cat de mult am luat-o razna? Cate tigle mi-au fost zburate de pe casa, de am ajuns intr-atat incat sa ma ascund si de mine? Sunt lucruri pe care le fac, desi stiu foarte bine ca n-ar trebui sa le fac; sunt ganduri de responsabilitate pe care at trebui sa le incoltesc mai sarguincios in ratiunea mea, dar nu o fac…doar ma agat de ele, le admir luciditatea formelor expuse, as vrea sa le cultiv, da’ nu o fac…prefer sa greblez cu incapatanare printre scaietii si buruienile neplivite din gradina mea. Si cand ma gandesc ca ar trebui sa fac lumina si sa arunc vrejurile uscate si radacinile putrezite ale roadelor care candva cresteau acolo… iar eu din contra, rascolesc printre ele si scot la iveala, parti si mai stricate, cu „miresme” insuportabile, le mai pun la soare si sper sa le folosesc pe post de ingrasamant…

Cat de bolnava sa fiu incat sa cred ca voi avea un sol sanatos pe care sa-mi cresc ulterior specii nobile, cand eu, in loc sa elimin putrefactia, o folosesc ca resursa de baza?  Ce lucruri bune ar putea sa rodeasca candva dintr-o mare lada de gunoi?

intr-o alta dimineata

As vrea sa fii stiut sa fac rotocoale .. .ar fii fost mai armonios daca fumul nu s-ar mai fii disipat asa…haotic in jurul aburilor cafelei … s-ar fii creat o conexiune intre gandurile mele si rotungiumea acestuia. Acum imi fug toate ideile, in toate directiile, alergate de imprevizibilitatea a tot ceea ce se intampla, bantuite de clipele de restriste si ovationate de uralele incantarii dezvaluita printre ramasitele cenusii… si fiind nu pot sa le adun si sa le dau o forma – refuza sa se transforme in idei clare, pe care sa le pot exprima… aleg sa aduc sub lumina „tiparului” nistre franturi de ganduri, care imi stateau drept calauze in timpul unei calatorii recente…

„… nu stiu ce este mai dureros: sa iubesti in timp ce acela pe care il iubesti impartaseste aceste sentimente pentru altcineva, scaldandu-se intr-o negura cand vine vorba despre simtirea sa fata de persoana ta… sau sa iubesti si sa renunti, sperand ca dandu-i celuilalt libertatea, ii vei oferi fericirea pe care si-o doreste?

nicicand nu m-am gandit ca ma voi afla intr-o astfel de situatie, in care sunt captiva intre ceea ce simt si ceea ce as face in mod obisnuit. Nu degeaba exista toate acele vorbe din popor, pe care el cu cu succes le blameaza, insa ” dragoste cu de-a sila nu se poate”, asa ca ar fii mai bine pentru amandoi sa incetam acest spectacol, in care am fost distribuiti in rolul principal, in care am avut ceva reprezentatii- capabile de nominalizare, dar pentru care nu am stiut sa obtinem longevitate… numai ca in aceste momente in care ma gandesc ca ar fii mai bine pentru fiecare sa-si incerce sa-si obtina distributia in alte spectacole, fiecare pe cont propriu, apare noianul de intrebari fara raspuns, apar dilemele conform carora nu intelegi de ce si pentru ce v-ati nimerit in tumultul acestei vieti impreuna, de ce s-au faurit vise si asteptari, de ce au fost facute proiectii, pe care acum nu le poti indeparta, indiferent de ce combinatie de taste magice ai apasa (vezi Ctrl+Alt+Delete).

si cel mai dureros e sa te gandesti ca tu esti vinovata de situatia actuala: daca nu ar fii fost persoana mea rece si orgolioasa, sfidatoare si ilogica nu s-ar fii ajuns la aceasta situatie, nu as fii indurat acum gandul singuratatii in doi, nu as suferi in deriva, nestiind ce anume este de facut. Si ma gandesc ca poate, „it was meant to be”. 

De ce?

Pentru ce?

se pare ca nu sunt intrebari ale caror raspuns  as stii sa-l dau. Ma intreb doar ce e de facut? Cred ca felul meu de a fii nu-mi permite sa lupt, fara sa am certitudinea ca lupta nu va fii in zadar. e absurd sa cer aceste perne de protectie cand de fapt, in viata daca vrei un lucru, o persoana… sufiecient de mult… faci orice, far pic de second thought cu dorinta si increderea ca lupta merita. Numai ca nu vreau sa ma mint, nu vreau sa-l ingradesc, nu vreau constrangeri sau situatii limita, nu vreau mila…vreau sa triumfe ceea ce e nobil si demn de a fii valoficat de 2 persoane intr-o relatie.

…si ma intreaba de unde imi dau seama ca de fapt el, pe mine ma vrea? well, cred ca el are nevoie de aceste raspunsuri mai mult ca mine, pentru ca nu-si da seama de ceea ce vrea si din moment ce il macina acest lucru, ar avea nevoie de niste lucruri evidente, care sa-l indrepte intr-o directie.

Afara ploua… si daca in alte situatii, siroaiele de ploaie se contopeau cu lacrimile care siroiau in nestire pe obrajii mei, acum nu-i asa…le privesc si ma simt pustie. Sunt secatuita. Ma aflu intr-unul din acele momente in care totul sa vina de la sine.O incantatie, o bagheta magica care sa oranduiasca lucrurile asa cum trebuie, asa cum mareata soarta le vrea tapetate… pentru ca le-as lua ca atare, m-as supune in fata destinului, da’ numai in momentul in care as fii perfect convinsa ca totul vine de sus, ci nu din deciziile noastre, de oameni mici si prosti.

18 ianuarie 2013″

timpul trece…lumina sub care se reflecta faptele se schimba… gandurile vin si pleaca.. se evapora sau nu… da’ totul se invarte precum curenti de are…precum aburii diminetii…