Oare visele sunt o altă realitate?

Într-un loc înconjurat de copaci și cer senin la lăsarea întunericului, stăteam în iarbă și încercam să am o conexiune cu natura, când ai apărut Tu. Chiar dacă eram concentrată la discuția mea cu firele de iarbă, prezența ta o simțeam în aer, așa că în momentul în care te-ai apropiat, te-am simțit. Te-ai aplecat asupra mea, corpul tău făcând mai multă umbră decât mi-aș fi imaginat și mi-ai căutat mâinile … și acum după ce m-am trezit am sufletul plin de atingerea ta.

Întorcându-ne pe tărâmul unde te-am întâlnit, mâinile noastre s-au atins, m-ai ridicat și m-ai rugat să mergem. Prezența ta era ca un magnet, așa că te-aș fi urmat oriunde. Știu că ne-am trezit într-o încăpere în care doar sufletele noastre vibrau la unison. Îți simt vibrația atingerii și acum, trează fiind.

Eram în imposibilitatea de a face ceva. Eram în imponderabilitatea clipei și savuram atingerea mâinilor tale. Îmi simt conturul feței descris de degetele tale.

Dintr-o încăpere în care eram doar noi doi și vibrația sufletelor noastre, am ajuns într-un spațiu în care mai erau 2 persoane de sex masculin, neatenți și neinteresați față de musafirul nepoftit, adică eu.

Știam că riscăm, că dincolo de ușă e o persoană care nu ar trebui să ne vadă împreună, dar noi eram în continuare, unul lângă altul, împărțind din căldura corpului.

Ușa s-a deschis. Tu ai sărit de lângă mine și mă urmăreai cu privirea. Eu am rămas nemișcată, pregatită sau nu pentru orice confruntare. Dar, deși s-a uitat spre mine, și-a luat geaca și nu a spus altceva decât că pleacă la mama ei, că o îngrijoreaza că nu-i răspunde.

Ușa s-a închis, nu am mai văzut-o, dar noi rămăsesem suspendați în momentul respectiv.

… și atunci m-am trezit. Cu mult înainte să sune ceasul. Cu un sentiment de împlinire și o energie în interiorul meu care parcă îmi rescrie liniile de codare.

Cum poate fi un vis așa de real? Cum pot să mă încarc cu tine, dacă fizic nu ești lângă mine?

Jazz in the park…

Îmi doresc să scriu și să vă împărtășesc impresii după prima zi la experiența “Jazz in the park”, care a fulminat cu concertul lui Asaf Avidan, dar mă paralizează soarele lui Septembrie.

Încă de la primele clipe ale dimineții, primele mele clipe, după un mers la culcare târziu… deci dupa ora 09:00, în spatele draperiilor se vedea un soare mijind dinspre pădure. Am deschis geamul și m-a lovit un aer rece, de toamnă, ascuns de razele jucăușe.

Am amânat cât se poate de mult întâlnirea cu răcoarea, astfel că în momentul în care m-am hotărât să explorez temperatura cu o vizită în grădină, am dat nas în nas cu soarele lui Septembrie, puternic și înflăcărat, doriind să-mi amintească că vara n-a trecut de mult.

Și cum stau și fac fotosinteza -cum îmi place să spun la momentele în care nu fac altceva decât să zac în soare, contopită cu natura- rememorez experiența de ieri din Parcul Etnografic “Romulus Vuia.

Încă de joi, 1 Septembrie, Muzeul Etnografic și-a deschis porțiile evenimentului “Jazz in the park”, dar fie că nu mi-am făcut curaj din cauza ploii neîncetate de vineri, fie a activitățiile neterminate de joi, am ajuns abia ieri, 3 Septembrie.

O împletire armoniasă între locație – un muzeu al satului și activitățiile orânduite parcă înadins să creeze cadrul feeric al festivalului. Nimic nu părea întâmplător așezat, totul era într-un sincron perfect între cerere și ofertă.

Carul din lemn, lângă care poposeau pline până la refuz coșuri cu mere pârguite și gustoase.

Inițiativă Medlife: Servește un măr!

Când ți se oferă, ia!

Mesele și scaunele din fier forjat împrăștiate sub livezile de meri, meri ai căror crengi erau decorate cu beculețe – numai bune la sporirea idilicului la lăsarea nopții.

Ia un loc!

La venirea serii, copacii strălucesc!

Hamacele atârnânde între copaci vânjoși și umbroși, șezlonguri și pufuri împrăștiate în iarbă – cât să te îmbie la odihnă.

Șezlonguri, hamace… relaxare

Relaxare… când noaptea vine…

Forfotă și voie bună, mirosuri de mâncăruri la ceau și sunete de muzică pentru suflet.

Cerul semnează feericul!

Ca și când muzeul satului se însuflețise în 2022 cu oameni și obiceiuri contemporane, dar zugrăvite în patina atemporală.

Toate astea le-am trăit cu intensitatea senzației în care te transpune locația și a sunetelor de jazz care însoțeau călatoria în peisajul feeric. Experiența a fost desăvârșită prin concertul lui Asaf Avidan. Pielea de găina a foat haina mea pe tot parcurul celor 2 ore de încântare și călatorie mistică prin care m-au transpus cântecele sale. Cu toate sanșele de a fi lipsită de fairplay, trebuie să recunosc că n-am întâlnit până în prezent un artist care să se ridice la acelaș rang. Un amalgam de trăiri, nuanțe, tonuri ale vocii, improvizație și mișcare scenică care m-au făcut să simt cât pentru toți anii vieții mele.

Asaf Adivan! Chapeau bas!

Și pentru a nu da vina pe un început de insolație – datorita soarelui sub care mă încălzesc- o să vă las cu atât pentru moment.

O să revin cu “Jazz in the park“, fiindcă sunt atâtea de spus.

Simfonia naturii

Am ieșit în grădină, m-am așezat pe un scaun și am privit spre pădure.

Cum se conturau copacii verzi, semeți în depărtare vedeam picături miniscule de ploaie in aer, cum coboară și ating frunzele coapte. Vedeam cum plouă, dar nu auzeam și nici nu simțeam. Și cum tot căutam să mă dezmeticesc dacă mi se pare ori am lentile ochelarilor murdari, i-am auzit… Picurii își croiau drum prin văzduh și se loveau de obiectele din jur. Ploaia, deși cu stropi mici se auzea cum pune stăpânire peste tot. Acoperișurile caselor o primeau cu încântare, căci în întâlnirea lor se nășteau notele muzicale… am închis ochii și ascultând sunetele din jur am putut să urmăresc traiectoria ploii:

…vine pe acoperișul de tablă, în clinchet metalic, se rostogolește pe burlane și își încheie apoteotic coborârea cu un “Pic” strașnic – plămădit de distanța dintre burlan și pământ;

…coboară și mângâie frunzele tuturor plantelor și copacilor întâlniți în cale și ești martor auditiv la atingerea delicată, întreruptă doar de frunzele mai hapsâne care își fac căuș să rețină picurii, apoi din cauza greutății, îi eliberează cu un “Pic” gălăgios;

…dansează în sincronuri de ele știute, căci le auzi doar aritmic lovindu-se de obiectele înconjurătoare; “Piic, pic, piiiic” Astfel cu ochii închiși poți ghici lemnul gardului care înconjoară grădină, plasticul acoperișului de la umbrelă, care până deunăzi te apăra de soare și te întrerupi din ascultat când întâlnești zgomot de activități umane.

Sunt vecinii care nu sunt interesați de simfonia naturii în ploaie.

Pornesc motoarele, se adăpoatesc după zgomotul ușilor de mașină trântite și pleacă.

Eu rămân, spectator al aceluiași eveniment, doar mă retrag din primul rând, căci picurii s-au așezat mult prea comfortabil pe halatul ce l-am avut păvază.