Update de soft needed!

Mi-e dor de mine! Mi-e dor de mine așa cum îmi aduc aminte de mine! Puternică, hotărâtă, ambițioasă, încrezătoare în mine și-n forțele proprii! Mi-e dor de imaginația și creativitatea mea! Nu am mai scris de ani… ani buni! Doar pe ici pe colo “epistole” siropoase cu destinatari incorect identificați… și zic asta pentru că am ales să-mi deschid sufletul în fața unor indivizi care nu au știut ce să facă cu toată comoara ce zace acolo! Și fiindcă nu au știut ce să facă, m-au pustiit și au plecat. S-a servit fiecare cu ceea ce avea nevoie, s-a întregit pe sine, nu a dat nimic în schimb și a venit de fiecare dată când mai avea nevoie de ceva… și tot așa! Până când visteria sufletului meu s-a golit! Pentru ei, pentru fiecare în parte… iar eu am crezut că am rămas goală!

Sunt goală, pe de o parte… dar sunt plină de învățăminte și lecții noi! Lecții pe care aveam nevoie să le trăiesc, ca să realizez că am greșit întotdeauna așteptând pe altcineva să mă recunoască pentru ceea ce sunt și pot oferi! Nu am nevoie de nimeni ca să realizez că sunt un suflet mare, iubitor și dornic de viață! O viață pe care mi-o trăiesc după bunul plac, alegând să fac lucrurile care-mi fac plăcere, având pasiunile și “aplecările” mele mai altfel – care nu necesită să fie înțelese sau acceptate de toată lumea.

Acum mai mult ca oricând, realizez că am uitat să fiu Eu! Eu așa cum eram odinioară plus upgrade-ul din ultimii ani. Nu știu prin ce bug odată cu instalarea de noi update-uri, s-au suprascris datele de bază, astfel că am ajuns cu soft de 2024, dar fără baza celor 35 de update-ri anuale!

Ca să nu mai zic de criptarea anumitor fișiere-amintire, deblocarea unor versiuni de Eu pe care nu le aveam conștientizate!! Ehhh! complicată tehnologia asta… cu atât mai mult cât prin anii ‘80 nu ieșeau pe piață versiuni care nu aveau să nu aibă bug-uri din fabricație!

Erase and rewind, așa cum The Cardigans spuneau cu ani în urmă! Sau vorba românului… “mai bagă o fisă”! Dar sigur nu în viața asta! Ceea ce e trecut, e bun trecut!

Mulțumesc 2022!

Mai sunt câteva minute și se va incheia și 2022. Un alt an de trecut pe fila vieții mele. Și ce mai an!

2 orașe care mi-au călăuzit pașii. 2 job-uri pe care le-am încheiat și început tot pe parcursul aceloraș 12 luni. Oameni vechi și buni pe care i-am lăsat cu durere în suflet, oameni buni și noi pe care i-am găsit și mi i-am transformat în vechi. Sentimente, emoții și decizii care au înglobat ultimii 10 ani de relație, vreo 6 de căsnicie… toate sunt rezultatul unui 2022 bogat și tumultuos. Virtuoz în plinătatea deciziilor pe care le-am luat și extenuant acum la final, când toate se îngrămădesc să fie trecute sub lupă.

Începem cu un loc de muncă toxic, dar cu o echipă extraordinară pe care o aveam în subordine. În februarie am luat decizia să demisionez, fără orizonturi creionate, dar cu un suflet care tângea după un sistem de valori sănătos. În mai, am început o călătorie profesională la o companie la ale cărei valori rezonau cu doleanțele mele.

Astfel, tot ceea ce a înseamnă viață în Brașov, s-a împachetat în valiză și a luat drumul Clujului.

Clujul… un oraș pe care încă îl descopăr. S-a manifestat cu o depresie în prima lună jumătate, din cauza traficului infernal, al aglomerației și al modul total diferit de viață. M-am adaptat, obișnuit, dar nu am îmbrățișat stilul de viața pe care orașul mă împinge să-l am. Nu am timp de nimic altceva decât de muncă, stat în trafic și oboseală care s-a tradus în mai multe concedii medicale decât am avut în toți anii de muncă cumulați.

Echitabil, nu? Nu!

Dar luăm partea pozitivă a mutării aici și atunci o să vorbesc de toți oamenii frumoși pe care i-am cunoscut și cărora vreau să le mulțumesc că mi-au întins brațele și m-au făcut să mă simt iubită și “omul potrivit la locul potrivit”.

Astfel, fără a mai trece în revistă pas cu pas 2022, vreau să mulțumesc fiecăruia pe care am întâlnit și care cu sau fără voia sa a jucat un rol important în scenariu anului meu.

Mulțumesc 2022 pentru fiecare clipă, descoperire și pentru ceea ce ai făcut din mine după aceste 12 luni magnifice!

… între fete

E ceva vreme de când fug de mine. Fug de a pune pe coală ceea ce sunt, ceea ce mă face fericită și ceea ce vreau. Fug de a mă deschide în fața mea. Mă păcălesc că știu încotro mă îndrept. Dar nu este despre asta. Până la “a mă îndrepta” trebuie să mă opresc din iureșul activitățilot cotidiene, care sunt consumatoare de timp și energie și a mă așeza eu cu mine la o discuție între fete.

Astăzi, tocmai pentru că amân deja de mai bine de o săptămâna bilanțul pros and cons, m-am implicat în activități care altădată nu reprezentau nicio prioritate, dar care la final de zi m-au arătat “ o eroină” în ochii celorlalți. În ochii și sufletul meu au adus tristețe… și nu activitățile în sine, ci raportarea celorlați la mine. Și asta pentru că vreau să fiu iubită și apreciată. Pentru că vreau să fiu luată în brațe și consolată când e nevoie, sau doar luată în brațe de drag și dor. Aș vrea să regăsesc permanent în ochii celui de lângă mine dorința… indiferent că am părul strâns neglijent și miros a leușteanul pus în ciorbă sau sunt proaspăt ieșită din duș. Caut lucruri simple. Niciodată nu am vrut lucruri materiale, atașamente din interes sau o viața superficială. Cu toate astea știu să apreciez plăcerile vieții, indiferent cum sunt ele livrate.

Dar nu mai vreau să alerg, să căut sau să mă încăpățânez să identific fericirea pe bucăți, în fiecare altceva. Vreau un tot. Asumat, entuziast, energic și dornic să mizeze all in.

Nu sunt cea mai câștigătoare mâna pe care o are cineva, dar sunt mâna câștigătoare doar pentru unul. Acela odată identificat, va fi cel alături de care îmi pot desena șotronul pe astfalt pentru a putea sări, este acela sub al cărui braț m-aș adăposti de frig și senzație de frică. Va fi cel care mă va adora nemachiată și ursuză în zilele friguroase, mă va accepta ironică și sarcastică și care își va asuma că viața cu mine este ca un mountagne-rousse, în care amândoi avem acelaș start.

Iar ceea ce menționez acum nu este cu titlul de imperativ. Este doar o expunere a sufletului meu, care a rătăcit prin tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii ani. Acum, m-am găsit… sunt eu cea care nu acceptă jumătăți de măsură și care crede din tot sufletul că undeva acolo, tu exiști.

Nici nu știu dacă te voi recunoaște când te voi întâlni, dar cu siguranța voi simți că tu ești acela.

Zăpușeală de Decembrie

Tăvălug vine peste tine. Se rostogolește în tachinări și glume ironice gustate ca și picanterie doar de papilele voastre gustative. Se oglindește în privirile pătrunzătoare, dar clare ca și cerul senin care se face una cu suprafața apei de munte… în care ai intra ca să stingi patosul întâlnirii.

Zăbovești în marea de albastru și deși nu ști să înoți te simți în siguranță. Tot ceea ce exprimă ochii prin valurile de căldură care îți asigură plutirea, tu simți că îți este suficient ca să rămâi în neantul de albastru.

Deși debordezi de simțire și tot ceea ce-ți curge prin vene e doar energie vie și chimie imposibil de conținut în paharele Berzelius, ești uimită de legăturile de atomi care și-au dat mâna și au creat congruențe monovalente…. Da, da… e simetrie și e chimie. Plutește în aer, sufocă pe ceilalți și te încarcă atât de puternic, încă sistemul solar și-ar putea schimba traiectoria întâlnindu-ți energia.

Și pentru că am pomenit de soare, totul a început ca o mângâiere ușoară de primăvară și s-a continuat cu nesațul zilelor toride de vară, unde zăpușeala îți tăie respirația…

În toropeala căldurii degajate te pierzi printre simțuri și te încarci cu dorință. E energie, e chimie, e o lecție de simțire la care tu ești cea mai implicată elevă.

Mulțumesc!

Când cu putere credeam că rolul tău în viața mea s-a încheiat, mi-ai dat lumea peste cap. Mi-ai arătat că pot simți la un alt nivel decât am făcut-o până acum, mi-ai arătat ce înseamnă familiaritate, încredere și puterea de a o lua de la capăt… de a face lucruri pe care nu le-am mai făcut. Remember public speaking?! … de a face lucruri pe care n-am avut puterea să le fac până să te întâlnesc! În acelaș timp îmi dau seama că alături de tine nu m-aș da în lături de la nimic. Aș putea să cuceresc și Everestul, dacă ai fi lângă mine.

Și după ce am conștientizat toate astea, mi-ai arătat că pot fi vulnerabilă cu mine… Cum așa? Mi-am dat seama că ceea ce simt e complet firesc. Nu pot să justific cât de neînțeleasă m-am simțit în momentul în care am realizat că mai era o lecție pe care trebuia să o învăț. (Și poate mai sunt!) Și am învățat-o dur. Pentru că după tot ce am experimentat cu tine și prin tine, nu mă așteptam să fiu așa de nepregătită în a-mi diseca stările și sentimentele reale. Chiar credeam că sunt atât de puternică încât pot controla și ceea ce simt! Dar ce să vezi?! Am zăcut în imposibilitatea de a înțelege cum s-a întâmplat asta. Am ignorat că ceea ce simt nu e doar un moft care va trece odată cu rațiunea care mă îndemna să-mi văd de drum. Am descoperit că e minunat să fi vulnerabil, e minunat să nu poți controla ce simți, să nu poți curma dorul și dorința, ci doar să adulmeci așteptarea.

Nu-mi amintesc când am trăit ultima dată toate acestea… dar mă bucur enorm că o fac acum! Sunt om! Iar când iubești e normal să trăiești, să te plimbi prin caruselul tuturor emoțiilor și să îmbraci haina aferentă stărilor de fapt!

Mulțumesc!

De tine depinde…

Oare de ce le este atât de greu celorlalte persoane să își asume ceea ce sunt? ceea ce gândesc? ceea ce simt?

Înteleg că asumarea a ceea ce ești, poate e mai dificilă, întrucât foarte puține persoane în ziua de astăzi, își iau răgazul să coboare în sinele propriu și să-și identifice scala valorilor, identitatea proprie și să ulterior să reușească să dea glas la ce descoperă. Un măr frumos pe dinafară poate avea un interior viermănos. Astfel, nu oricine are puterea și curajul să scoată viermele afară și să-și asume locul gol pe care acesta l-a lăsat.

Cu atât mai mult cu cât caracteristicile cu care se ajunge astăzi în față nu am nicio legătura cu un sistem sănătos de valori. Oamenii sunt goi pe interior, mâncați și goliți de viermi și paraziți, dar mustesc de sănătate și aparențe înșelătoare.

Puțini sunt aceia care se îngrijesc și de ceea ce este sub ambalaj. Cu atât mai mult cu cât, un interior în deplinătate armonie cu sinele propriu face ca ambalajul să fie și mai strălucitor.

De tine depinde… vrei să fi o bomboană de Crăciun, al cărui conținut e tare și uscat sau vrei să ai un gust la fel de apetisant precum ambalajul care te-a găzduit?

Dar ceea ce gândesc? Ceea ce simt? De ce e asta dificil să-și asume?

Din cauza etichetelor pe care ceilalți ți-e frică că ți le lipesc doar pentru că opinia ta este diferită de a lor? Dacă îți exprimi punctul de vedere, care poate întâmplător, nu este ca al majorității, crezi că o să porți ochelarii excentricului și o să fi dat la o parte din majoritatea decisivă? A gândi diferit nu este greșit… este doar un alt mod în care cineva privește acel context… în baza bagajului propriu și al experienței cu care vine la disecat contextul. Este un mod în care fiecare are posibilitatea de a vedea mai multe fațete ale diamantului. Depinde de care parte ești. Ceea ce gândești este și ceea ce exprimi. Și în funcție de ceea ce exprimi, o poartă se deschide, în timp ce alta îți rămâne închisă.

De tine depinde… vrei să fi în rând cu lumea? Sau vrei să fi în rând și armonie cu gândurile și cu ceea ce te identifici ca sistem de valori?

Ceea ce simți… De ce este greu de asumat?

Simțirea e pură și se întâmplă neprogramată, negândită, nediluată. E o clipire de gene, un fâlfâit de fluturi, un zâmbet încolțit într-o clipă de neatenție și gata… simți! Simți tot ceea ce poate până atunci n-ai simțit! Sau simți că este altceva decât tot ce ai identificat până acum în paleta de sentimente pusă la dispoziție de limba maternă. Și de ce taci? De ce nu ai curaj să desenezi curcubeiele simțirii cât mai clar, astfel încât toți să se înfrupte din culorile fericirii? Pentru că fiind ceva nou, înseamnă că e greșit, nu trebuie, nu se cade?! Sau pentru că este ceva nemaiîntâlnit nu găsește “un clasor” unde să-l identifici?

De tine depinde… dacă vrei să trăiești în conformitate cu dogmele? sau vrei să trăiești în unison cu sufletul tău?

Personaj principal

Erau perioade în care tot ceea ce nu- mi puteam explica prin rațional, deși mă intriga și captiva, mă facea să am o reținere, o teamă, o îndoială…

Doar că eu am crescut pe scara înțelegerii sinelui și a spiritualității, astfel încât nu mai sunt speriată.

Rămân amorțită de experiențele nou venite, le imbrățișez hulpav și mă hrănesc cu seva a tot ceea ce-mi oferă clipa. Fiorii însoțesc cuvinte, stoluri de fluturi aleargă dintre rânduri în ființa mea și apoi bat zgomotos din aripi încercând să mă trezească din reverie. Dar nu e aivea. E chiar real. E un cutremur energetic atunci când mă gândesc la tine, când ochii noștri se salută și își spun poveștile de ei știute. Inexplicabil este că fără să ai niciun rol pregătit în filmul asta, se derulează totul pe fast forward și tu ești personaj principal. Ești acolo cu toate simțurile alerte, fără nicio replică știută, doar cu haină sincerității care îmbracă fiecare moment.

Nu poți să-ți explici cum de ai ajuns aici. Te bucuri. Exalți și vibrezi. Înveți să trăiești experiențe noi, extrasenzoriale, care transpun scenariul din pură ficțiune în romantism curat.

Două perechi de ochi și un univers au făcut totul posibil. Una pentru că a căutat, iar cealaltă pentru că a răspuns căutării.

Unei căutări în suflet, unde nu există rațional, unde irizațiile emoților transportă pe celălalt în neant și visare, unde fiorii desenează forme geometrice în lăuntrul ființei, iar membrele cedează sub greutatea emoțiilor trăite.

Nu știm scenariul.

Nu avem replicile pregătite.

Avem emoție.

Avem nebunie și curiozitate.

Avem o clipă, care ne-a fost dată nouă.

Fluturi de noiembrie

N-am fost nicicând o fină cunoscătoare a faunei și nici cu timpul nu m-am transformat într-o împătimită a regnului animal sau al cel al insectelor… pentru că spre rușinea mea nu știu dacă insectele fac parte din regnul animal sau au o gașcă a lor catalogată diferit… dar tocmai pentru că nu dețin aceste informații o să aleg să vă vorbesc doar de fluturi. Fluturii de noiembrie.

Apar doar în stoluri și vin năvală, fără a-i anticipa și fără a realiza direcția din care s-au pornit.

Pun stăpânire pe întreg “tine” și nu țin cont că sunt musafiri poftiți sau nepoftiți. Se culcușesc în stomac, fâlfâie puternic din aripi și îți zădărnicesc orice plan de a rămâne conectat la rațional. Ba mai mult, sunt așa de descurcăreți că după ce-și găsesc locul, fac ei ce fac și aduc și irizații de fiori, astfel încât prezența lor să nu poate fi ignorată.

Dar nu ai cum să ignori așa prezențe cotropitoare. Pun stăpânire pe întreaga ființa, îți curmă respirația pentru câteva secunde și apoi te lasă amețit ca și când au făcut dansul ielelor în jurul tău.

Este un sentiment sublim, pe care nu te aștepți să-l trăiești când natura se pregătește de hibernare, când totul în jur amorțește în așteptarea iernii. Doar tu ești mai viu ca oricând, încercând să-i disciplinezi pe micii cotropitori, hrănindu-te totodată din fericirea pe care o aduc cu ei.

Lasă fluturii să te viziteze indiferent de anotimp! Asigură-te că ai sufletul deschis pentru zarva lor!

O…

E nevoie doar de o…

o persoană care apare din neant în viața ta și îți demonstrează că tot ceea ce știai până atunci nu e nici pe departe cunoașterea adeverătă;

o clipă în care alegi să te oprești ca să întâlnești o privire, în a căror adâncuri găsești stoluri de fluturi care vin năvală peste tine;

o secundă să te lași purtat de valuri de căldură care îți resetează termometru interior;

o persoană care prin simpla prezență îți amintește cât de important este a respira. Pentru că respirația ți se oprește doar la vederea sa;

o clipă că să realizezi că tot ceea ce ai trăit până în prezent se transformă în infim, în fața a ceea ce pune stăpânire pe tine;

o secundă în care nu există prea târziu, iar prezentul este momentul oportun pentru definirea fericirii;

o persoană prin care reusești să înțelegi care ți-este drumul și încotro să te îndrepți;

o clipă care poate fi cât o fâlfâire de fluture, dar care să cântărească cât o turmă de elefanți;

o secundă în care ai ales să zâmbești!

o persoană…

o clipă…

o secundă…

Și Un Univers care a făcut totul posibil! Mulțumesc pentru tot!

Oare visele sunt o altă realitate?

Într-un loc înconjurat de copaci și cer senin la lăsarea întunericului, stăteam în iarbă și încercam să am o conexiune cu natura, când ai apărut Tu. Chiar dacă eram concentrată la discuția mea cu firele de iarbă, prezența ta o simțeam în aer, așa că în momentul în care te-ai apropiat, te-am simțit. Te-ai aplecat asupra mea, corpul tău făcând mai multă umbră decât mi-aș fi imaginat și mi-ai căutat mâinile … și acum după ce m-am trezit am sufletul plin de atingerea ta.

Întorcându-ne pe tărâmul unde te-am întâlnit, mâinile noastre s-au atins, m-ai ridicat și m-ai rugat să mergem. Prezența ta era ca un magnet, așa că te-aș fi urmat oriunde. Știu că ne-am trezit într-o încăpere în care doar sufletele noastre vibrau la unison. Îți simt vibrația atingerii și acum, trează fiind.

Eram în imposibilitatea de a face ceva. Eram în imponderabilitatea clipei și savuram atingerea mâinilor tale. Îmi simt conturul feței descris de degetele tale.

Dintr-o încăpere în care eram doar noi doi și vibrația sufletelor noastre, am ajuns într-un spațiu în care mai erau 2 persoane de sex masculin, neatenți și neinteresați față de musafirul nepoftit, adică eu.

Știam că riscăm, că dincolo de ușă e o persoană care nu ar trebui să ne vadă împreună, dar noi eram în continuare, unul lângă altul, împărțind din căldura corpului.

Ușa s-a deschis. Tu ai sărit de lângă mine și mă urmăreai cu privirea. Eu am rămas nemișcată, pregatită sau nu pentru orice confruntare. Dar, deși s-a uitat spre mine, și-a luat geaca și nu a spus altceva decât că pleacă la mama ei, că o îngrijoreaza că nu-i răspunde.

Ușa s-a închis, nu am mai văzut-o, dar noi rămăsesem suspendați în momentul respectiv.

… și atunci m-am trezit. Cu mult înainte să sune ceasul. Cu un sentiment de împlinire și o energie în interiorul meu care parcă îmi rescrie liniile de codare.

Cum poate fi un vis așa de real? Cum pot să mă încarc cu tine, dacă fizic nu ești lângă mine?