Mulțumesc!

Când cu putere credeam că rolul tău în viața mea s-a încheiat, mi-ai dat lumea peste cap. Mi-ai arătat că pot simți la un alt nivel decât am făcut-o până acum, mi-ai arătat ce înseamnă familiaritate, încredere și puterea de a o lua de la capăt… de a face lucruri pe care nu le-am mai făcut. Remember public speaking?! … de a face lucruri pe care n-am avut puterea să le fac până să te întâlnesc! În acelaș timp îmi dau seama că alături de tine nu m-aș da în lături de la nimic. Aș putea să cuceresc și Everestul, dacă ai fi lângă mine.

Și după ce am conștientizat toate astea, mi-ai arătat că pot fi vulnerabilă cu mine… Cum așa? Mi-am dat seama că ceea ce simt e complet firesc. Nu pot să justific cât de neînțeleasă m-am simțit în momentul în care am realizat că mai era o lecție pe care trebuia să o învăț. (Și poate mai sunt!) Și am învățat-o dur. Pentru că după tot ce am experimentat cu tine și prin tine, nu mă așteptam să fiu așa de nepregătită în a-mi diseca stările și sentimentele reale. Chiar credeam că sunt atât de puternică încât pot controla și ceea ce simt! Dar ce să vezi?! Am zăcut în imposibilitatea de a înțelege cum s-a întâmplat asta. Am ignorat că ceea ce simt nu e doar un moft care va trece odată cu rațiunea care mă îndemna să-mi văd de drum. Am descoperit că e minunat să fi vulnerabil, e minunat să nu poți controla ce simți, să nu poți curma dorul și dorința, ci doar să adulmeci așteptarea.

Nu-mi amintesc când am trăit ultima dată toate acestea… dar mă bucur enorm că o fac acum! Sunt om! Iar când iubești e normal să trăiești, să te plimbi prin caruselul tuturor emoțiilor și să îmbraci haina aferentă stărilor de fapt!

Mulțumesc!

De tine depinde…

Oare de ce le este atât de greu celorlalte persoane să își asume ceea ce sunt? ceea ce gândesc? ceea ce simt?

Înteleg că asumarea a ceea ce ești, poate e mai dificilă, întrucât foarte puține persoane în ziua de astăzi, își iau răgazul să coboare în sinele propriu și să-și identifice scala valorilor, identitatea proprie și să ulterior să reușească să dea glas la ce descoperă. Un măr frumos pe dinafară poate avea un interior viermănos. Astfel, nu oricine are puterea și curajul să scoată viermele afară și să-și asume locul gol pe care acesta l-a lăsat.

Cu atât mai mult cu cât caracteristicile cu care se ajunge astăzi în față nu am nicio legătura cu un sistem sănătos de valori. Oamenii sunt goi pe interior, mâncați și goliți de viermi și paraziți, dar mustesc de sănătate și aparențe înșelătoare.

Puțini sunt aceia care se îngrijesc și de ceea ce este sub ambalaj. Cu atât mai mult cu cât, un interior în deplinătate armonie cu sinele propriu face ca ambalajul să fie și mai strălucitor.

De tine depinde… vrei să fi o bomboană de Crăciun, al cărui conținut e tare și uscat sau vrei să ai un gust la fel de apetisant precum ambalajul care te-a găzduit?

Dar ceea ce gândesc? Ceea ce simt? De ce e asta dificil să-și asume?

Din cauza etichetelor pe care ceilalți ți-e frică că ți le lipesc doar pentru că opinia ta este diferită de a lor? Dacă îți exprimi punctul de vedere, care poate întâmplător, nu este ca al majorității, crezi că o să porți ochelarii excentricului și o să fi dat la o parte din majoritatea decisivă? A gândi diferit nu este greșit… este doar un alt mod în care cineva privește acel context… în baza bagajului propriu și al experienței cu care vine la disecat contextul. Este un mod în care fiecare are posibilitatea de a vedea mai multe fațete ale diamantului. Depinde de care parte ești. Ceea ce gândești este și ceea ce exprimi. Și în funcție de ceea ce exprimi, o poartă se deschide, în timp ce alta îți rămâne închisă.

De tine depinde… vrei să fi în rând cu lumea? Sau vrei să fi în rând și armonie cu gândurile și cu ceea ce te identifici ca sistem de valori?

Ceea ce simți… De ce este greu de asumat?

Simțirea e pură și se întâmplă neprogramată, negândită, nediluată. E o clipire de gene, un fâlfâit de fluturi, un zâmbet încolțit într-o clipă de neatenție și gata… simți! Simți tot ceea ce poate până atunci n-ai simțit! Sau simți că este altceva decât tot ce ai identificat până acum în paleta de sentimente pusă la dispoziție de limba maternă. Și de ce taci? De ce nu ai curaj să desenezi curcubeiele simțirii cât mai clar, astfel încât toți să se înfrupte din culorile fericirii? Pentru că fiind ceva nou, înseamnă că e greșit, nu trebuie, nu se cade?! Sau pentru că este ceva nemaiîntâlnit nu găsește “un clasor” unde să-l identifici?

De tine depinde… dacă vrei să trăiești în conformitate cu dogmele? sau vrei să trăiești în unison cu sufletul tău?

Personaj principal

Erau perioade în care tot ceea ce nu- mi puteam explica prin rațional, deși mă intriga și captiva, mă facea să am o reținere, o teamă, o îndoială…

Doar că eu am crescut pe scara înțelegerii sinelui și a spiritualității, astfel încât nu mai sunt speriată.

Rămân amorțită de experiențele nou venite, le imbrățișez hulpav și mă hrănesc cu seva a tot ceea ce-mi oferă clipa. Fiorii însoțesc cuvinte, stoluri de fluturi aleargă dintre rânduri în ființa mea și apoi bat zgomotos din aripi încercând să mă trezească din reverie. Dar nu e aivea. E chiar real. E un cutremur energetic atunci când mă gândesc la tine, când ochii noștri se salută și își spun poveștile de ei știute. Inexplicabil este că fără să ai niciun rol pregătit în filmul asta, se derulează totul pe fast forward și tu ești personaj principal. Ești acolo cu toate simțurile alerte, fără nicio replică știută, doar cu haină sincerității care îmbracă fiecare moment.

Nu poți să-ți explici cum de ai ajuns aici. Te bucuri. Exalți și vibrezi. Înveți să trăiești experiențe noi, extrasenzoriale, care transpun scenariul din pură ficțiune în romantism curat.

Două perechi de ochi și un univers au făcut totul posibil. Una pentru că a căutat, iar cealaltă pentru că a răspuns căutării.

Unei căutări în suflet, unde nu există rațional, unde irizațiile emoților transportă pe celălalt în neant și visare, unde fiorii desenează forme geometrice în lăuntrul ființei, iar membrele cedează sub greutatea emoțiilor trăite.

Nu știm scenariul.

Nu avem replicile pregătite.

Avem emoție.

Avem nebunie și curiozitate.

Avem o clipă, care ne-a fost dată nouă.

Fluturi de noiembrie

N-am fost nicicând o fină cunoscătoare a faunei și nici cu timpul nu m-am transformat într-o împătimită a regnului animal sau al cel al insectelor… pentru că spre rușinea mea nu știu dacă insectele fac parte din regnul animal sau au o gașcă a lor catalogată diferit… dar tocmai pentru că nu dețin aceste informații o să aleg să vă vorbesc doar de fluturi. Fluturii de noiembrie.

Apar doar în stoluri și vin năvală, fără a-i anticipa și fără a realiza direcția din care s-au pornit.

Pun stăpânire pe întreg “tine” și nu țin cont că sunt musafiri poftiți sau nepoftiți. Se culcușesc în stomac, fâlfâie puternic din aripi și îți zădărnicesc orice plan de a rămâne conectat la rațional. Ba mai mult, sunt așa de descurcăreți că după ce-și găsesc locul, fac ei ce fac și aduc și irizații de fiori, astfel încât prezența lor să nu poate fi ignorată.

Dar nu ai cum să ignori așa prezențe cotropitoare. Pun stăpânire pe întreaga ființa, îți curmă respirația pentru câteva secunde și apoi te lasă amețit ca și când au făcut dansul ielelor în jurul tău.

Este un sentiment sublim, pe care nu te aștepți să-l trăiești când natura se pregătește de hibernare, când totul în jur amorțește în așteptarea iernii. Doar tu ești mai viu ca oricând, încercând să-i disciplinezi pe micii cotropitori, hrănindu-te totodată din fericirea pe care o aduc cu ei.

Lasă fluturii să te viziteze indiferent de anotimp! Asigură-te că ai sufletul deschis pentru zarva lor!

O…

E nevoie doar de o…

o persoană care apare din neant în viața ta și îți demonstrează că tot ceea ce știai până atunci nu e nici pe departe cunoașterea adeverătă;

o clipă în care alegi să te oprești ca să întâlnești o privire, în a căror adâncuri găsești stoluri de fluturi care vin năvală peste tine;

o secundă să te lași purtat de valuri de căldură care îți resetează termometru interior;

o persoană care prin simpla prezență îți amintește cât de important este a respira. Pentru că respirația ți se oprește doar la vederea sa;

o clipă că să realizezi că tot ceea ce ai trăit până în prezent se transformă în infim, în fața a ceea ce pune stăpânire pe tine;

o secundă în care nu există prea târziu, iar prezentul este momentul oportun pentru definirea fericirii;

o persoană prin care reusești să înțelegi care ți-este drumul și încotro să te îndrepți;

o clipă care poate fi cât o fâlfâire de fluture, dar care să cântărească cât o turmă de elefanți;

o secundă în care ai ales să zâmbești!

o persoană…

o clipă…

o secundă…

Și Un Univers care a făcut totul posibil! Mulțumesc pentru tot!